Povestea căutării lui Hikaru pentru peria fantomă
Dec 13, 2023
În satul pitoresc, cuibărit la poalele seninului Munte Fuji, un băiat pe nume Hikaru locuia cu bunicul său, Kenji, un stimat maestru Shodō. În fiecare amurg, Hikaru era vrăjit de dansul de cerneală și hârtie al lui Kenji, în care fiecare lovitură șoptește povești și secrete străvechi.
Într-o dimineață crocantă de primăvară, Kenji i-a oferit lui Hikaru o cutie veche, ornamentată, cu lemnul înrăit de vreme. „În aceasta se află pensula unui caligraf legendar”, a spus el, vocea lui răsunând în mister. „Deține sufletul trecutului său și înțelepciunea călătoriei sale”.
Tremurând de emoție, Hikaru a deschis cutia, doar că a găsit-o goală. „Apariția sa este o ghicitoare, legată de disponibilitatea celui care privește”, remarcă Kenji cu o privire plină de cunoștință.
Pe măsură ce anotimpurile treceau prin dansul lor celest, călătoria lui Hikaru în Shodō s-a desfășurat ca un lotus delicat în iazul grădinii bunicului său.
Primăvara a adus florile fragede de sakura, sub care Hikaru a practicat Kaisho, stilul bloc, fiecare personaj la fel de deliberat și înfloritor ca noile frunze. El a scris despre festivitățile „hanami”, în care familiile se adunau sub flori de cireș, un simbol al naturii trecătoare a vieții.
Vara a sosit cu vânturile ei balsamoase și, odată cu ea, Hikaru a trecut la Gyōsho, stilul semicursiv. Mișcările lui au devenit mai fluide, ca pâraiele care curg prin sat, oglindind dansurile energice de la festivalul „Bon Odori”, celebrând spiritele strămoșilor. Personajele pe care le-a scris vorbeau despre licurici care dansează peste câmpurile de orez și despre reflectarea nopții înstelate de pe lacul Kawaguchi.
Toamna a acoperit satul în nuanțe de foc, iar Hikaru, acum la sfârșitul adolescenței, a îmbrățișat Sōsho, stilul cursiv. Pensiile lui erau la fel de trecătoare și vibrante ca frunzele de toamnă. A scris poezii despre luna recoltei și sărbătoarea „Tsukimi”, surprinzând frumusețea trecătoare a nopților luminate de lună.
Odată cu sosirea fiecărei ierni, Hikaru sa adâncit în aspectele filozofice ale lui Shodō. El a reflectat asupra învățăturilor budismului zen, arta atenției și asupra modului în care fiecare lovitură a fost o călătorie în sine. A scris despre liniștea Fuji acoperită de zăpadă, fiecare personaj rezonând cu liniștea sezonului.
De-a lungul acestor ani, abilitățile lui Hikaru au înflorit, dar misterul pensulei ascunse în cutia ornată a rămas nerezolvată, o enigmă care l-a bântuit și l-a motivat deopotrivă.
Într-o seară de iarnă, când Hikaru era cufundat în arta sa, bunicul său, Kenji, stătea lângă el, urmărind dansul pensulei și al cernelii.
Camera era plină de o tăcere profundă. Atunci Hikaru făcu o pauză, privirea lui îndreptându-se de la hârtie la cutia care îi fusese tovarăș în toți acești ani.
În acea comuniune tăcută cu cutia goală, un val de venerație a răsărit asupra lui. Peria nu fusese niciodată despre obiect; era doar o metaforă, un simbol în ceea ce se îmbarcase, creșterea caracterului său și înțelepciunea pe care o dobândise prin arta Shodō.
Kenji, observând epifania liniștită din ochii lui Hikaru, a zâmbit subtil. „Uneori, cele mai profunde adevăruri se găsesc nu în căutare, ci în călătoria în sine.”
